Mulți ani mai târziu, revăd „Armageddon” împreună cu copiii

(Textul următor atinge intriga filmului „Armageddon”; cine vrea să evite detaliile, să citească mai departe cu discernământ.)

Seara am revăzut „Armageddon” – de data aceasta împreună cu copiii.

Un film vechi de aproape două ore și jumătate; credeam că poate n-o să reziste să-l vadă până la capăt, dar spre surprinderea mea l-au urmărit dintr-o suflare, până la sfârșit.

Unele lucruri au îmbătrânit, altele nu

Multe lucruri, privite acum, au deja un aer de altă epocă. Efectele speciale la fel, iar ritmul intrigii la fel.

Dar unele lucruri nu îmbătrânesc atât de ușor. Cum ar fi o misiune clară, un grup de oameni obligați să înfrunte o criză și acea alegere pe care, până la urmă, cineva tot trebuie s-o poarte.

Când am văzut filmul ăsta în copilărie, ce mi-a rămas în minte au fost NASA, naveta spațială, asteroidul, forajul, exploziile, precum și Liv Tyler, Ben Affleck și barul acela de striptease. Acum, revăzându-l, simt dimpotrivă că ceea ce rămâne cu adevărat este finalul.

Greutatea vine din faptul că cineva nu s-a mai întors

Dacă la final povestea n-ar fi avut niciun sacrificiu, filmul ăsta ar fi fost probabil doar încă un film-catastrofă gălăgios. Iar tocmai pentru că cineva nu s-a mai întors, el capătă greutate.

Mulți ani mai târziu, după ce l-am urmărit până la capăt împreună cu copiii, am rămas cu un sentiment foarte subtil în suflet. Odinioară stăteam singur în fața televizorului, atras de film; acum îi privesc pe copii stând alături de mine și urmărim împreună, până la capăt, povestea aceea pe care o găseam atât de captivantă în copilărie.

Același film, revăzut după atâția ani: ce s-a schimbat nu e doar filmul, ci și cel care îl privește, precum și acele câteva siluete mici care, între timp, au apărut alături de mine.