Crimă prin omisiune: reflecții pornite de la o știre despre un vârstnic cu demență
Unele știri de interes social, atunci când le citim, presupunem mereu că sunt „o problemă a altcuiva”. Abia când un asemenea lucru se întâmplă cu adevărat în apropiere, cuiva cunoscut, ne dăm seama, dintr-odată, că astfel de lucruri chiar se pot întâmpla.
O întâmplare sfâșietoare
Era un cuplu de vârstnici cu demență severă, lăsați de copiii lor să trăiască singuri la țară. În mod obișnuit, copiii doar angajau pe cineva să le aducă mese la pachet; restul îngrijirii lipsea aproape cu desăvârșire. Din cauza demenței, cei doi bătrâni nu-și mai puteau gestiona singuri viața de zi cu zi, iar mediul lor de viață a ajuns astfel, treptat, în dezordine.
De Anul Nou Lunar, copiii au venit acasă pentru o masă împreună, dar nici atunci nu au dat importanță situației, fiecare considerând că îngrijirea părinților era responsabilitatea celuilalt. Cineva a propus chiar, pur și simplu, să se solicite intervenția Biroului de Afaceri Sociale (autoritatea locală responsabilă de asistența socială) pentru a-i plasa pe cei doi vârstnici într-o instituție.
Mai târziu, unul dintre cei doi a căzut accidental, s-a rănit și a murit, în timp ce celălalt – din cauza demenței – nici măcar nu știa că partenerul de-o viață de lângă el plecase și, prin urmare, nu avea cum să ceară ajutor. Abia când un vecin a simțit că ceva nu este în regulă și a intrat în casă să verifice, s-a descoperit că unul dintre vârstnici murise deja de câteva zile, iar celălalt rămăsese astfel, singur, veghindu-l alături, fără ca nimeni să aibă grijă de el. Abia atunci vecinul s-a grăbit să ia legătura cu copiii lor.
(Descrierea originală conținea multe scene greu de privit; aici m-am reținut în mod deliberat, păstrând doar conturul întâmplării.)
„A nu face nimic” poate fi, de asemenea, o formă de vătămare
În drept există un concept numit „infracțiune omisivă”. Pe scurt, atunci când o persoană are obligația de a proteja și de a îngriji o altă persoană, dar – deși se află în situația de a putea acționa – alege să nu acționeze, cauzând astfel un prejudiciu celeilalte persoane, acest „a nu face nimic” poate constitui, prin el însuși, o răspundere juridică.
Părinții față de copiii minori, iar copiii adulți față de părinții lipsiți de autonomie sau afectați de demență – ambii, atât din punct de vedere juridic, cât și etic, poartă o anumită obligație de întreținere și îngrijire. Când această obligație este lăsată deoparte, intenționat sau din neglijență, iar situația este lăsată să se agraveze, acel rezultat – „nu am ridicat mâna, dar am provocat un prejudiciu” – nu este exonerat doar pentru că „eu totuși nu am făcut nimic”.
Tocmai aici se află ceea ce, la această știre, nu m-a lăsat multă vreme să-mi găsesc liniștea: ceea ce este cu adevărat fatal nu este, de cele mai multe ori, un gest violent izolat, ci indiferența îndelungată și pasarea responsabilității.
Câteva lucruri de reținut
Demența face ca abilitățile cognitive ale unei persoane să se deterioreze grav, până aproape de punctul în care are nevoie de îngrijire completă din partea altora. Nu este vorba despre faptul că „refuză intenționat să coopereze”, ci despre cruzimea bolii înseși. Înțelegerea acestui lucru este punctul de plecare al îngrijirii.
Am crezut de asemenea mereu că, atunci când o familie ajunge să-și trateze vârstnicii într-un mod aproape de „îngrădire”, în spatele acestui fapt se află, de obicei, o legătură de rudenie care, acumulată de-a lungul multor ani, a ajuns asemănătoare celei dintre străini. Înstrăinarea afectivă nu apare într-o singură zi, dar consecințele pe care le aduce pot fi atât de grave încât devin ireparabile.
Așadar, educația morală și mentalitatea corectă privind îngrijirea vârstnicilor trebuie cu adevărat predate încă din copilărie. Acest lucru nu este doar pentru binele vârstnicilor, ci și pentru ca generația următoare să înțeleagă: îngrijirea și prezența alături de cineva nu au fost niciodată responsabilități care pot fi externalizate sau împinse asupra altcuiva.